De dimineaţă zeci de cereale mărşăluiau pe masa din bucătărie gata te atac. La şcoală, o mie de pagini strigau îndurerate după ajutor. Pe drum spre casă am zărit mii de fulgi albi ce se zbăteau nervoşi prin adieri de vânt. În camera mea am simţit pereţii prăbuşindu-se de melancolie şi monotonie. În parc copacii îşi plecau crengile despicate către alee, o armată de fire de iarbă strigă îndemnuri de bătălie. E seara. Cerul parcă a luat-o şi el razna. Norii negrii de furie trec rapid, lăsând în urma lor puzderie de stele ce pulsează nerăbdător. Dunărea ascunde sub valurile ei o furie încă nedezlănţuită.
Dunăre, tu eşti? Tu ai provocat toate astea, nu-i aşa? Secretul vieţii ce leagă totul ca o pânză de păianjen, serul ce înviorează fiecare vietate, se răzbună. Stau şi te ascult ca de obicei, ca o simplă verigă din acest şireag lung ce stă să se rupă şi încerc să te inţeleg. De când ne cunoaştem nu mi-ai spus ce mistere ascunzi în apele tale, nici ce-ai văzut dincolo de universul în care trăiesc eu, porţi cu tine amintirile atâtor civilizaţii. Porţi cu tine dragostea noastră care te-a privit cum învăluiai şi îngropai soarele la apus, porţi cu tine regretele noastre care şi-au vărsat lacrimile în apele tale, porţi cu tine şi visele noastre cau au luat viaţă în timp ce tu aşteptai sa le treci prin unduirile tale.
Eşti trecutul, prezentul şi viitorul nosru, eşti cea mai bună prietenă ce ne păstreaza secretele cele mai aprige. Aş vrea să-şi ascult poveştile , sunt sigură că sunt multe, căci în istoria ta ai văzut nebănuite şi fascinante lucruri dar mă resemnez căci ştiu că n-ai sa+mi spui secrete, mă resemnez şi răman eu, acel eu cetăţean al Dunării albastre, acel eu ce-şi clăteşte ochii cu frumuseţea ei, acel eu ce-şi scaldă gândurile şi-şi lasă grijile pe valurile ei.
Şi totuşi eşti supărata, de ce? Poate nu mai eşti preţuită cum erai odinioarăş poate regretele şi suspinele tuturor te sugrumă cu greutatea lorş poate că ai rapit mult prea multe sentimente pe care acum nu le mai poţi spăla de tot ce-i răuş sau cel mai probabil e vina mea, a noastră, c-am uitat că eşti istorie vie, un atestat verosimil al existenţei noastre şi că conservi întreaga viaţă în structura ta.
Acum eşti învolburată şi nervoasă, gata să te răzbuni pentru sufletul tău frânt şi rănile tale sângerânde provocate de atâtea lupte violente. Gata de atac, eşti pregătită să-ţi reverşi adevărul cel crud şi să ne îneci în lacrimiş să distrugi societatea ce-ai clădit-o, să rupi acea pânză firavă ce ne leagă.
Ce se petrece? E în mintea mea? Sau poate natura a fost mereu aşa, numai că nu am observat-o...sau poate...poate vine un război: al forţelor, al mărimii, al puterii, al dominaţiei. După ce am fost creaţi de natură i-am intors spatele. S-o fi supărat? Rămane de văzut: rachete, bombe nucleare, armuri şi soldaţi bine antrenaţi sau cutremure, tsunami-uri, furtuni şi ape învolburate? E bătălia tuturor şi poate mai avem o şansă să-i cerem scuze prietenei noastre fidele, Dunărea.
Dunăre, tu eşti? Tu ai provocat toate astea, nu-i aşa? Secretul vieţii ce leagă totul ca o pânză de păianjen, serul ce înviorează fiecare vietate, se răzbună. Stau şi te ascult ca de obicei, ca o simplă verigă din acest şireag lung ce stă să se rupă şi încerc să te inţeleg. De când ne cunoaştem nu mi-ai spus ce mistere ascunzi în apele tale, nici ce-ai văzut dincolo de universul în care trăiesc eu, porţi cu tine amintirile atâtor civilizaţii. Porţi cu tine dragostea noastră care te-a privit cum învăluiai şi îngropai soarele la apus, porţi cu tine regretele noastre care şi-au vărsat lacrimile în apele tale, porţi cu tine şi visele noastre cau au luat viaţă în timp ce tu aşteptai sa le treci prin unduirile tale.
Eşti trecutul, prezentul şi viitorul nosru, eşti cea mai bună prietenă ce ne păstreaza secretele cele mai aprige. Aş vrea să-şi ascult poveştile , sunt sigură că sunt multe, căci în istoria ta ai văzut nebănuite şi fascinante lucruri dar mă resemnez căci ştiu că n-ai sa+mi spui secrete, mă resemnez şi răman eu, acel eu cetăţean al Dunării albastre, acel eu ce-şi clăteşte ochii cu frumuseţea ei, acel eu ce-şi scaldă gândurile şi-şi lasă grijile pe valurile ei.
Şi totuşi eşti supărata, de ce? Poate nu mai eşti preţuită cum erai odinioarăş poate regretele şi suspinele tuturor te sugrumă cu greutatea lorş poate că ai rapit mult prea multe sentimente pe care acum nu le mai poţi spăla de tot ce-i răuş sau cel mai probabil e vina mea, a noastră, c-am uitat că eşti istorie vie, un atestat verosimil al existenţei noastre şi că conservi întreaga viaţă în structura ta.
Acum eşti învolburată şi nervoasă, gata să te răzbuni pentru sufletul tău frânt şi rănile tale sângerânde provocate de atâtea lupte violente. Gata de atac, eşti pregătită să-ţi reverşi adevărul cel crud şi să ne îneci în lacrimiş să distrugi societatea ce-ai clădit-o, să rupi acea pânză firavă ce ne leagă.
Ce se petrece? E în mintea mea? Sau poate natura a fost mereu aşa, numai că nu am observat-o...sau poate...poate vine un război: al forţelor, al mărimii, al puterii, al dominaţiei. După ce am fost creaţi de natură i-am intors spatele. S-o fi supărat? Rămane de văzut: rachete, bombe nucleare, armuri şi soldaţi bine antrenaţi sau cutremure, tsunami-uri, furtuni şi ape învolburate? E bătălia tuturor şi poate mai avem o şansă să-i cerem scuze prietenei noastre fidele, Dunărea.
0 comentarii: