Let`s Dance

It`s Christmas Eve. Every single branch of a every single tree from a every single street it`s covered in crystal-clear ice. It`s snowing slowly and the weather is frightful. The soft, white sparkles of this magical powder are laying on the ground as time passes by.
Yellow, red, blue, green, golden and silver globes are decorating the Christmas Tree. White bearded Santas, red nosed raindeers and silver shining angels smile trough the windows. Joyful carols bring life to this old, small town.
This is all gone now, because it`s too late for Christmas celebration, but I will not forget this magical Christmas ever<3.

Soarele s-a diluat in nori de mult de indata ce orologiul arata ora 19:59. Fumul inecacios al sobelor in care trosnesc lemne fragede se imprastie pe strazi ca lepra...The Ink Spots canta admirabil "I don`t want to set the world on fire" in camera mea, insa eu nu sunt de acord cu ei. EU TREBUIE sa dau foc lumii si sa eliberez omenirea de gunoaiele umane. Nu, glumeam, nu trebuie. EU VREAU defapt sa traiesc fericita, sa fac bani sa ma doara in ... de toti, sa am o viata linistita. Nu... nici asta nu vreau. EU IMI DORESC sa iau cluburile la picior si sa ma distrez maxim, sa duc o viata sociala intensa. In niciun caz nu-mi doresc asta. EU AS PUTEA sa traiesc singura, rupta de realitatea urata a lumii. Nu...n-as putea...ar fii prea greu. Sau..mai bine...ma duc sa ma culc.

De dimineaţă zeci de cereale mărşăluiau pe masa din bucătărie gata te atac. La şcoală, o mie de pagini strigau îndurerate după ajutor. Pe drum spre casă am zărit mii de fulgi albi ce se zbăteau nervoşi prin adieri de vânt. În camera mea am simţit pereţii prăbuşindu-se de melancolie şi monotonie. În parc copacii îşi plecau crengile despicate către alee, o armată de fire de iarbă strigă îndemnuri de bătălie. E seara. Cerul parcă a luat-o şi el razna. Norii negrii de furie trec rapid, lăsând în urma lor puzderie de stele ce pulsează nerăbdător. Dunărea ascunde sub valurile ei o furie încă nedezlănţuită.

Dunăre, tu eşti? Tu ai provocat toate astea, nu-i aşa? Secretul vieţii ce leagă totul ca o pânză de păianjen, serul ce înviorează fiecare vietate, se răzbună. Stau şi te ascult ca de obicei, ca o simplă verigă din acest şireag lung ce stă să se rupă şi încerc să te inţeleg. De când ne cunoaştem nu mi-ai spus ce mistere ascunzi în apele tale, nici ce-ai văzut dincolo de universul în care trăiesc eu, porţi cu tine amintirile atâtor civilizaţii. Porţi cu tine dragostea noastră care te-a privit cum învăluiai şi îngropai soarele la apus, porţi cu tine regretele noastre care şi-au vărsat lacrimile în apele tale, porţi cu tine şi visele noastre cau au luat viaţă în timp ce tu aşteptai sa le treci prin unduirile tale.

Eşti trecutul, prezentul şi viitorul nosru, eşti cea mai bună prietenă ce ne păstreaza secretele cele mai aprige. Aş vrea să-şi ascult poveştile , sunt sigură că sunt multe, căci în istoria ta ai văzut nebănuite şi fascinante lucruri dar mă resemnez căci ştiu că n-ai sa+mi spui secrete, mă resemnez şi răman eu, acel eu cetăţean al Dunării albastre, acel eu ce-şi clăteşte ochii cu frumuseţea ei, acel eu ce-şi scaldă gândurile şi-şi lasă grijile pe valurile ei.
Şi totuşi eşti supărata, de ce? Poate nu mai eşti preţuită cum erai odinioarăş poate regretele şi suspinele tuturor te sugrumă cu greutatea lorş poate că ai rapit mult prea multe sentimente pe care acum nu le mai poţi spăla de tot ce-i răuş sau cel mai probabil e vina mea, a noastră, c-am uitat că eşti istorie vie, un atestat verosimil al existenţei noastre şi că conservi întreaga viaţă în structura ta.
Acum eşti învolburată şi nervoasă, gata să te răzbuni pentru sufletul tău frânt şi rănile tale sângerânde provocate de atâtea lupte violente. Gata de atac, eşti pregătită să-ţi reverşi adevărul cel crud şi să ne îneci în lacrimiş să distrugi societatea ce-ai clădit-o, să rupi acea pânză firavă ce ne leagă.

Ce se petrece? E în mintea mea? Sau poate natura a fost mereu aşa, numai că nu am observat-o...sau poate...poate vine un război: al forţelor, al mărimii, al puterii, al dominaţiei. După ce am fost creaţi de natură i-am intors spatele. S-o fi supărat? Rămane de văzut: rachete, bombe nucleare, armuri şi soldaţi bine antrenaţi sau cutremure, tsunami-uri, furtuni şi ape învolburate? E bătălia tuturor şi poate mai avem o şansă să-i cerem scuze prietenei noastre fidele, Dunărea.

Capetele noastre sunt plecate asupra caietelor şi liniştea apasă atmosfera din sala de clasa. Afară frunzele ruginii tremură sub bătaia vântului şi gerul bate în geamuri agresiv,dar palmele mele sunt transpirate şi faţa-mi e dogorită de o căldură insuportabilă. Profesorul îşi trece mâinile uscate şi lungi peste coperta netedă a catalogului. Îl deschide şi inima mea începe să galopeze cu putere. Întoarce câteva pagini şi se opreşte brusc.Răsuflarea îmi stă în loc. "Ionescu,la tablă!". "Pfui!am scăpat şi acum!",mi-am zis în gând.
Ştiu că nu are o mare importanţă nota pe care aş lua-o,dar nu îmi pot stăpâni sentimentele când vine vorba de un profesor atât de dur.Poate e o prostie,dar mă înspăimântă gândul de a ieşi la tablă. După ce îl termină într-un mod abuziv pe colegul ce se află încă la tablă,plescăie mulţumit din buze şi-l trece la loc sfârşind tragicul episod cu un 4. Inima începe iar să bată din ce in ce mai puternic,aş putea fi eu următorul executat. Îmi arunc privirea peste ceas:mai sunt 5 minute până la pauză. Nu apuc să mă relaxez prea bine că imi aud numele. Chipul îmi păleşte şi mă ridic în capul oaselor tremurând. În drumul spre tablă mii de gânduri îmi tulbură minţile: "S-a zis cu mine." Nu apuc să strâng creta între degetele reci şi subţiri,că aud clopoţelul răsunând. Durează câteva secunde să mă dezmeticesc şi să realizez, că am scăpat!

Where`d you go...I miss you so: Copilarie. Te dispretuiesc ca existi, ca ne inveti cum sa mergem pe bicicleta, ca ne inveti sa scriem, sa citim sa gandim. Te dispretuiesc pentru ca esti atat de frumoasa. Sunt geloasa pe puritatea ta ce nu o voi mai putea revendica niciodata.
Odata pleci de acasa cu prietenii, iti faci de cap ca un "om mare" uiti ca esti copil, te intorci acasa si constati ca acea entitate, acea copilarie a plecat suparata lasand vraiste totul in urma ei. Dar normal ca nu iti pasa. Te bucuri ca ai scapat de ea si totusi la un moment dat te trezesti strigand din senin : Please, come back home! Si nu se mai intoarce...atunci iti incatusezi contiinta obligand-o sa accepte ca e gata, ca a plecat si ca trebuie s-o uiti. O uiti in sfarsit si cand e totul perfect, iti amintesti... de pierderea aia din trectul tau pe care o regreti asa mult si suferi ca ai dat-o afara din sufletul tau si iti promiti ca n-o sa-i lasi pe copiii tai s-o faca, dar e prea tarziu. In zilele astea maturizarea apare din ce in ce mai devreme..cu toate astea, e bine. E bine ca acei copii ce se nasc si nu mai sunt copii din primul an de viata nu vor mai suferi aceasta pierdere. NU vor mai gusta din aceasta dulce miere a vietii, nu vor stii ca exista ceva mai bun ca viata de rutina ca adult...Copilarie, te vreau!

De nu pot dormi in unele nopti? Pentru ca am angajat un ingeras care zice bancuri proaste! De ce nu pot sa ma trezesc dimineata? Pentru ca e canadian si are impresia ca e de abia 10 seara deci insista sa dorm. De ce ne sta mereu paru rau dimineata fetelor? Ca o mie de pitici l-au folosit ca teren de joaca noaptea trecuta. De ce imi rod unghiile? Pentru ca in fiecare zi ma duc la salonul care are sloganul : Transformam unghiutele in ciocolatele! IREZISTIBIL va zic eu. De ce nu invat de multe ori si mizez pe alte solutii? Pentru ca imi testez capacitatile de intuitie si de descurcare in orice situatie. De ce am blog? Pentru ca decat sa-mi treaca ganduri prin minte si sa le dau uitarii mai bine le stochez aici. Daca mai aveti intrebari despre mine, here you can Ask Georgi.

De dimineata zeci de cereale marsaluiau pe masa din bucatarie gata de atac. La scoala, o mie de pagini strigau indurerate dupa ajutor. Pe drum spre casa, am zarit mii de fulgi albi ce se zbateau nervosi prin adieri de vant. In camera mea am simtit peretii prabusindu-se de melancolie si monotonie. In parc 10 copaci isi plecau crengile despicate catre alee, o armata de fire de iarba striga indemnuri de batalie si raul ascundea sub valurile lui o furie inca nedezlantuita. E seara. Stele parca au luat-o si ele razna. Nori negrii de furie trec rapid, lasand in urma puzderie de stele ce pulseaza nerabdator. Ce se petrece? E in mintea mea? Sau poate natura a fost mereu asa, numai ca nu am observat-o...sau poate...poate vine un razboi. Al fortelor. Al marimii. Al puterii. Al dominatiei. Dupa ce am fost creati de natura i-am intors spatele. S-o fi suparat? Ramane de vazut. Rachete nucleare, bombe, armuri si soldati bine antrenati sau cutremure, tsunami-uri, furtuni si ape involburate? E batalia tuturor si poate mai avem o sansa, sa-i cerem scuze. Am lasat-o fara podoabe, hai sa-i punem "implanturi" de arbori. Am secat-o, hai sa-i facem o perfuzie. Am sugrumat-o sub beton, hai s-o lasam sa respire. Hai!